Stiu ca sunt o inculta in ceea ce priveste arta asa ca am zis sa lucrez putin la asta. Am inceput lin cu o galerie, un muzeu de arta..doua, si ieri, un vernisaj de sculptura la muzeul pompierilor. Probabil nu m-as fi dus daca directorul muzeului nu era prieten bun de familie.
In fine, ajung acolo cu mama si baiatul directorului pe la 6 fara un sfert. Baiatul venise sa ia cheile de la casa ca nu avea cu ce intra, apoi a plecat repejor. Noi am ramas si ne-am aratat interesul pentru tot felul de obiecte simple, am dat ocolul foisorului pe balcon de doua ori si am facut un filmulet pentru Carla. Intre timp, am facut cunostiinta cu artistul, Costantin Sinescu, care ne-a explicat noua lui conceptie asupra relatiei mama - fiica, ne-a dat 3 pliante si carti de vizita doar doar i-om cumpara vreo piesa. Am tras 2 concluzii dupa discutia asta: sculptura nu aduce bani; si daca aduce, nu de la noi (desi el asta credea pentru ca eram singurele persoane care nu ii eram rude sau prieteni apropiati). Pe la 6 jumate incepe “deschiderea”.
Vorbeste directorul muzeului, 2 vorbe si artistul, si apoi incepe pretotul (caci asa e obiceiul). Pe langa faptul ca acesta era cam negricios, cu ciocate si ghiul pe degetul mic, era imbracat in pantaloni si camasa pentru ca vezi Doamne - joc de cuvinte - l-au luat de pe drum si n-a avut timp sa se schimbe. A vorbit despre cum noi crestinii am ales Inaltarea (sarbatoare fara data fixa calendaristica) exact de ziua eroilor(28 mai) si de cum Dumnezeu este in fiecare artist si in opere de acest fel care reprezinta pe Acesta intru totul. (”ma rog”)
Apoi a urmat un tip, director de nu mi-e clar ce sectie, la Biblioteca Metropolitana. De la el am invatat despre eroii de razboi, NU eroii de la revolutie (si accentuez nu pentru ca si el a facut-o, de vreo 6 ori), de perioada interbelica, de cel de-al doilea razboi mondial, despre regimuri politice si, la sfarsit, despre importanta unor artisti ca sculptorul in cauza pentru societatea in care traim (?!), urmand ca peste 5 minute sa isi puna degetele unsuroase pe “capul justitiei” - expus acolo - ca sa simta si distinsul domn calitatea slefuirii.
Urmatorul moment a fost ocupat de o alta distinsa doamna care sustinea sus si tare ca o cunoaste pe mama. Madam a recitat un poem si l-a ridicat in slavi pe “Costi” (artistul), moment cand am aflat si unde a petrecut ea Pastele. Modestia asta, ma jur.
In fine, dupa si acest moment unic a intrat in peisaj un critic de arta, al carui nume, din incultura mea, nu l-am retinut. A aberat ingrozitor despre multe din obiecte, dar cred ca apogeul a fost cand a zis ca de-a lungul carierei lui a invatat o lectie importanta, si anume: daca nu iti place o opera de arta, nu trebuie sa spui ca nu-ti place si gata, trebuie sa continui sa o privesti un timp indelungat, sa dormi langa ea, sa o studiezi atent, poate ajungi sa te indragostesti pe viata de ea. Ei bine, asta mi se pare o prostie. Adica daca ceva nu te prinde din prima, ce sens mai are sa-ti obisnuiesti ochiul ca sa te minti pe tine? Arta e subiectiva, ori te atrage cu ceva, ori nu si gata. Cauti altceva pentru capacitatea ta de intelegere a frumosului.
Cam atat. Dragute unele sculpturi, mie mi-a placut o chestie numita “Lantul” . Pentru cei interesati, expozitia tine pana pe 29 iunie la muzeul pompierilor si e destul de interesanta si pentru cei neinitiati in arta.